Ziua micilor...ahem, pardon, muncii!

Trecut-a Pastele si nici nu apucara burtile a se exorciza bine de spiritul puilor de oaie si al oualor tavalite prin vopseluri ca o noua provocare se lanseaza ostentativ, scotandu-si ca o autostopista necunoscuta piciorul epilat la marginea drumului pentru cel care va indrazni s-o accepte. Ati ghicit, se apropie duhnind a bere, cu pasii ei stropiti cu mustar, ziua sacra de 1 mai, ziua aproape internationala a muncii, sarbatorita anual, evident, stand degeaba.
Nici un petic de iarba nu va fi iertat, nici cea mai mica padurice, nici cel mai verde deal, pentru ca ‘asa-i frumos’, cand soarele rasare dintre blocuri, oamenii muntilor de beton pun seaua pe salbaticul Logan sau Bem`ve la mana a enspea, incarca murgul cu copil, nevasta, soacra, bere si porneste in safari.
Dupa ce si-a croit drum prin
hatisuri neprimitoare cu conserva lui de tabla mai mult sau mai putin lucioasa, la fel de impunatoare ca un elefant care schipateaza intr-un numar stangace de echilibristica, purtand in varful trompei sale un bibelou pe care nu trebuie sa-l scape, la vederea primilor metri patrati de spatiu verde liber, creatura in trening se opreste si arunca asemeni unei ancore, o patura turceasca in mijlocul ierbii. Peticul cucerit e imediat luat in stapanire de semenii sai, odata usa masinii deschisa, rasuna in vazduh vaiete si lamentatii transpuse pe ritmuri primitive, inconjurandu-i pe acestia ca o atmosfera protectoare, ca apa din jurul pestilor, fara de care, expusi la realitatile dure ale vietii, s-ar sufoca in mod grotesc.
Masculul feroce priveste satisfacut in jurul sau, ducandu-si cu miscari lenese pe crestetul plesuv ochelarii de soare cu imitatia blazonului vreunei nobile case de moda. La fel de satisfacut isi sufleca manecile si isi indeasa mai bine burtile in pantalonul de plastic a carui mica sigla arata bunastarea materiala. In timp ce femela sa se hraneste cu seminte de floarea soarelui, el, regasindu-si radacinile stravechi, pregateste rugul pe care vor arde cilindrii de carnuri tocate, impreuna cu alte ofrande de animale moarte aduse unui zeu arhaic al kitschului. Urmeaza momentul de tacere subita, cand doar sunetele cacofonice din conserva mai strapung aerul, e momentul in care intregul clan sta docil pe jos sugandu-si absent micul stropit cu bere, climaxul acestei descinderi.
‘Codru-i frate cu romanul’ spune o vorba care dateaza inca din vremea cand stramosii nostri daci o stergeau in padure la primele semne de invazie, pentru ca ‘nalti ca brazii cum erau ei si slabi (nu, nu de inger, bineinteles) le era destul de usor sa se confunde rapid cu peisajul ascunzandu-se in spatele trunchiurilor, ca apoi sa dea cu pietre-n capul inamicului. Ca manat de o chemare a strabunilor, romanul nu rateaza nicio ocazie de a se intoarce intre sanii cazuti ai naturii din care a plecat. Cum codru-i frate cu el, desi mai mult var de-al doilea in ultimul timp, ca orice ruda de la tara, romanul se simte dator sa-i lase si lui ceva. Sa dam naturii, ce-i al naturii, sa-i dam PET-ul strivit de Bergenbier si sticla sparta de Ciucas, pemparsu’ lu’ ala micu’ si coaja (macar aia biodegradabila) de samanta.
Cu stomacul umplut, cu un inocent simtamant de implinire, cu obiectivul lor, acela de a se hrani in salbaticie, odata atins, excursionistii se aduna impreuna cu patura inapoi in masina isi indreapta rotile spre casa.
Dupa cum spunea un vechi conducator roman facut svaiter de lamele colegilor sai : ‘Am venit, am mancat, am plecat’… sau era altfel ? Dar lasand asta, fie sa aveti un 1 mai mai lenes ca niciodata !

Niciun comentariu:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...